In cultura noastra cu cat esti mai sus intr-o ierarhie, cu atat mai incruntat si mai serios trebuie sa pari. Zambetul este ceva rarisim, nedemn de aparitia „dansului”...om important ce se gandeste mereu la multele probleme „ce toate apasa din greu pe umerii lui”...viitorul firmei, a orasului, a tarii chiar apasa pe umerii lui. Cu cat mai jos in ierarhie te afli, cu atat zambesti mai mult. Pentru ca nu prea ai probleme. Nu prea ai nici bani, e drept.
In cultura Americana, nu ca ar fi idealul, cu cat te afli mai sus intr-o ierarhie, cu atat zambesti mai mult...asa cum de alfel ati vazut si dumneavoastra, nu odata, la televizor. Oare aia sunt chiar iresponsabili ? Ma rog, daca te uiti numai la criza financiara pe care au declansat-o mai ca-ti vine sa zici DA, cu gura plina. In fapt, stim ca nu-i chiar asa.
Cu cat te afli mai jos in ierarhie, cu atat ei zambesc mai putin. Normal, au probleme multe de rezolvat. Pentru ei, pentru sefii lor...de aia sunt platiti, nu?
Diferenta consta in modul in care se aplica managementul si mai ales managementul propriei persoane. Cum poti organiza pe altii, daca tu nu te poti organzia nici macar pe tine? Pare de bun simt, dar poate ca tocmai de aceea nu e atat de usor.
Zambesc mai mult, pentru ca sunt de-adevaratelea relaxati, mai impacati cu sine, cu ce fac si stiu ca au echipe care se ocupa de lucrurile ce sunt de executat. Au incredere. Deschiderea oamenilor este mai mare si „naivitatea lor”, asa cum o denumim noi, ei o denumesc incredere, ca personalul pe care ei i-au selectat si antrenat este capabil cu adevarat sa se ocupe de problemele delegate.
La noi, seful sau patronul nu are incredere in nimic si in nimeni, daca poate, isi angajeaza rudele pe functiile „cheie” ca sa „nu fie furat” fiindca la noi „toti fura”.
Seful este dominat de spaima lipsei de control, ca sunt lucruri pe care el / ea nu le controleaza, ca ceva se misca totusi in firma/organziatia aia fara se stie el/ea. In fapt, mai ales in organziatiile/firmele de stat/ frica este ca se „misca spaga”....si se poate misca fara el. Sa-l sara. E, asta e grav !
Si cum sa-ti mai arda sa zambesti in conditiile astea: toti te fura, nimeni nu stie bine ce are de facut, toti sunt niste bezmetici, iresponsabili, nepriceputi, indolenti, mincinosi si ... vor sa-ti ia si locul....ca doar nici tu nu l-ai capatat altfel, nu ?
Asa ca revenim. De ce ai vrea sa zambesti ? Ce e „de zambit” la asta ? Cand totul e pe capul tau, totul atarna numai de tine...toti vor sa le rezolvi TU problemele...ca ei nu-s in stare. Deh, doar tu ai salariul cel mai mare, nu ? Functia cea mai mare! Deci tu le stii pe toate, ca altfel cum ai ajuns aici ? Si ei nu fac nimic...De ce ar face, daca tu tot „te oferi” sa le rezolvi problemele? Ei le rezolva pe ale subalternilor lor... si tot asa pina jos. De aceea cu cat esti mai jos in ierarhie cu atat zambesti mai mult. Fiindca tu nu ai probleme. Tie ti le rezolva seful. Tu esti ultimul din ierarhie...tu nu ai probleme! Tu ai doar salariu. Mic ce-i drept. Dar nu ai nici probleme de rezolvat !
Cum am ajuns sef ? Cu pile? E...aiurea. Nu mai exista asa ceva! Dar daca se prind aia ca nu stiu mai multe decat ei! Ca trebuie sa par ca sunt stapin pe mine, stapin pe situatie, stapin pe...tot ce misca!
Si voi mai vreti sa si zambesc !
marți, 22 iunie 2010
Cultul CEO si responsabilitatea.
Am scris nu de putine ori despre antreprenorii Romani si despre leadership, fie el politic sau din business.
O perspectiva interesanta este cea oferita de Ruth Sunderland, in articolul ei din The Observer „Super-eroi si super-smecheri – de ce cultul CEO-ului ne ascunde realitatea”.
Autoarea ne ofera o perspectiva foarte echilibrata asupra modului de manifestare a liderilor, atat in raport cu personalitatea fiecaruia si cu compania pe care o conduce dar si din perspectiva asteptarilor pe care le au angajatii si stakeholderii.
Unul dintre modele se bazeaza pe acei lideri, CEO care sunt orientati spre „exhibitonism”, extroverti, ce umplu de regula prima pagina a ziarelor si revistelor de business, care sunt intrebati mereu de reporteri ce cred ei despre....si in consecinta, ei raspund la orice intrebare, parand ca au raspunsuri la orice.
Celalalt model este reprezentat de liderii care sunt „low profile”, modesti si intr-un fel ascunsi privirii marelui public, dar care isi fac treaba cu constiinciozitate si ravna.
Si intr-un caz si in altul, asteptarile publicului sunt mari, angajatii vor pe cineva care sa-i inspire, sa le dea incredere si mai ales senzatia ca el/ea stie ce se petrece in firma si incotro se indreapta firma. De aici pina la a-i vedea ca pe niste „zei” nu e mult. Oamenii dau frau liber imaginatiei si transforma totul intr-o fantezie despre „eroi si magicieni”.
Realitatea este ca, de multe ori, nu prea stiu tot ce se petrece in firma – nici macar cei ce au aceasta pretentie si sunt paralizati de frica ca nu controloeza chiar totul. Stiu lucrurile importante si obiectivele majore, dar fizic nu au cum sa stie TOTUL.
Iar cand lucrurile incep sa nu mearga tocmai bine, evident „cineva” trebuie sa fie de vina. Si nimic nu-i mai delicios de „servit la masa” decat un lider, mai ales daca a fost si o persoana cu o acoperire media mare, cunoscut si „barfit” indelung de toate tipurile de media. Atunci „eroii” se transforma in „capcauni” mai urati si nici pe departe la fel de simpatici ca si Shrek.
De fapt, este de bun simt sa ne dam seama ca vina nu le poate apartine lor in exclusivitate, nici nu are cum. Dar ceilalti nu mai conteaza, atata timp cat publicul isi primeste „portia de sange” pe care si-o dorea.
Responsabilitatea si riscurile asumate merg mina in mina. Liderii extroverti, mai ales cei ce-si doresc sa fie staruri isi asuma riscuri mari si uneori chiar foarte mari. Iar cand reusesc, ajung intr-o clipita pe cele mai inalte culmi.
Publicul este cel ce isi doreste cu ardoare „eroul,” el vrea sa aibe eroi, oameni providentiali. Iata cum dau roade astazi basmele copilariei. La fel este si in politica si in viata sociala.
Liderii „tacuti” sunt aceaia ce pun la lucru sisteme, procese si echipe motivate, astfel incat firma „nu pare ca sta numai in ei”. De multe ori, numele firmei este destul de cunoscut, dar nu stii cum il chema pe Directorul General sau pe patronul firmei. Nu spun ca e bine sau e rau.
Sunt tipuri de business in care nu se poate decat un acest gen de lider, bombastic, vizibil, extrovert, cu expunere mare si altele in care nu este necesar acest lucru, vezi in domeniul ingineriei, constructii sau servicii specilizate.
Si unii si altii sunt la fel de utili in locurile in care se afla. Un lucru intelept este sa incetam sa-i mai idolatrizam sau sa-i vedem ca pe oameni providentiali, eroi sau magicieni, pentru ca nimeni nu detine Marele secret. Toti avem perioade mai bune si perioade mai putin bune, dar asta nu inseamna ca sunt tot timpul cu totii cinici, nepasatori, mercantili sau din contra carismatici, inspirati, vizionari.
Raspunderea este categoric atributul liderului si mereu se exagereaza in acest sens, dar este mult mai usor sa acuzi sau sa tragi la raspundere un om, decat un „sistem”. Este mult mai usor pentru Obama sa-i ceara socoteala lui Tony Hayward – CEO de la BP – decat sa discute problema energiei si a industriei petrolului. Problema mult mai dureroasa si cu mult mai multe implicatii, mai ales si pentru companiile Americane.
Accidentul din largul coastelor Americane nu este primul si probabil nici ultimul de acest fel.
Ce sa spunem despre cele peste 90,000 de containere de pe fundul Oceanului Atlantic cu reziduri radioactive si chimice? Sunt tot Americane!
Unul dintre CEO aflat in Fortune 100 a spus: „Lidershipul este despre emotie. Este despre a cucerii inimile si mintile oamenilor pentru un tel anume. Nu este despre un om, dar incepe cu un om”.
O perspectiva interesanta este cea oferita de Ruth Sunderland, in articolul ei din The Observer „Super-eroi si super-smecheri – de ce cultul CEO-ului ne ascunde realitatea”.
Autoarea ne ofera o perspectiva foarte echilibrata asupra modului de manifestare a liderilor, atat in raport cu personalitatea fiecaruia si cu compania pe care o conduce dar si din perspectiva asteptarilor pe care le au angajatii si stakeholderii.
Unul dintre modele se bazeaza pe acei lideri, CEO care sunt orientati spre „exhibitonism”, extroverti, ce umplu de regula prima pagina a ziarelor si revistelor de business, care sunt intrebati mereu de reporteri ce cred ei despre....si in consecinta, ei raspund la orice intrebare, parand ca au raspunsuri la orice.
Celalalt model este reprezentat de liderii care sunt „low profile”, modesti si intr-un fel ascunsi privirii marelui public, dar care isi fac treaba cu constiinciozitate si ravna.
Si intr-un caz si in altul, asteptarile publicului sunt mari, angajatii vor pe cineva care sa-i inspire, sa le dea incredere si mai ales senzatia ca el/ea stie ce se petrece in firma si incotro se indreapta firma. De aici pina la a-i vedea ca pe niste „zei” nu e mult. Oamenii dau frau liber imaginatiei si transforma totul intr-o fantezie despre „eroi si magicieni”.
Realitatea este ca, de multe ori, nu prea stiu tot ce se petrece in firma – nici macar cei ce au aceasta pretentie si sunt paralizati de frica ca nu controloeza chiar totul. Stiu lucrurile importante si obiectivele majore, dar fizic nu au cum sa stie TOTUL.
Iar cand lucrurile incep sa nu mearga tocmai bine, evident „cineva” trebuie sa fie de vina. Si nimic nu-i mai delicios de „servit la masa” decat un lider, mai ales daca a fost si o persoana cu o acoperire media mare, cunoscut si „barfit” indelung de toate tipurile de media. Atunci „eroii” se transforma in „capcauni” mai urati si nici pe departe la fel de simpatici ca si Shrek.
De fapt, este de bun simt sa ne dam seama ca vina nu le poate apartine lor in exclusivitate, nici nu are cum. Dar ceilalti nu mai conteaza, atata timp cat publicul isi primeste „portia de sange” pe care si-o dorea.
Responsabilitatea si riscurile asumate merg mina in mina. Liderii extroverti, mai ales cei ce-si doresc sa fie staruri isi asuma riscuri mari si uneori chiar foarte mari. Iar cand reusesc, ajung intr-o clipita pe cele mai inalte culmi.
Publicul este cel ce isi doreste cu ardoare „eroul,” el vrea sa aibe eroi, oameni providentiali. Iata cum dau roade astazi basmele copilariei. La fel este si in politica si in viata sociala.
Liderii „tacuti” sunt aceaia ce pun la lucru sisteme, procese si echipe motivate, astfel incat firma „nu pare ca sta numai in ei”. De multe ori, numele firmei este destul de cunoscut, dar nu stii cum il chema pe Directorul General sau pe patronul firmei. Nu spun ca e bine sau e rau.
Sunt tipuri de business in care nu se poate decat un acest gen de lider, bombastic, vizibil, extrovert, cu expunere mare si altele in care nu este necesar acest lucru, vezi in domeniul ingineriei, constructii sau servicii specilizate.
Si unii si altii sunt la fel de utili in locurile in care se afla. Un lucru intelept este sa incetam sa-i mai idolatrizam sau sa-i vedem ca pe oameni providentiali, eroi sau magicieni, pentru ca nimeni nu detine Marele secret. Toti avem perioade mai bune si perioade mai putin bune, dar asta nu inseamna ca sunt tot timpul cu totii cinici, nepasatori, mercantili sau din contra carismatici, inspirati, vizionari.
Raspunderea este categoric atributul liderului si mereu se exagereaza in acest sens, dar este mult mai usor sa acuzi sau sa tragi la raspundere un om, decat un „sistem”. Este mult mai usor pentru Obama sa-i ceara socoteala lui Tony Hayward – CEO de la BP – decat sa discute problema energiei si a industriei petrolului. Problema mult mai dureroasa si cu mult mai multe implicatii, mai ales si pentru companiile Americane.
Accidentul din largul coastelor Americane nu este primul si probabil nici ultimul de acest fel.
Ce sa spunem despre cele peste 90,000 de containere de pe fundul Oceanului Atlantic cu reziduri radioactive si chimice? Sunt tot Americane!
Unul dintre CEO aflat in Fortune 100 a spus: „Lidershipul este despre emotie. Este despre a cucerii inimile si mintile oamenilor pentru un tel anume. Nu este despre un om, dar incepe cu un om”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)